Şi cui îi pasă?

De-aş putea spune cât de grea mi-e inima uneori, aş face-o. De-aş putea spune în câte lacrimi se înneacă sufletul meu seară de seară aş face-o. Dar cui i-ar păsa? Cui i-ar păsa suficient de mult încât să mă asculte, să mă înţeleagă?  Dar mai ales cine mai este capabil să îşi scoată inima din piept, s-o pună pe tavă şi să lase oamenii să facă experimente de iubire pe ea? Eu una, nu.  Mi-am învăţat lecţia. Am învăţat că lumii nu îi pasă, lumea e doar curioasă. Întâlneşti o persoană, care pare că în sfârşit te înţelege, că îţi este aproape, că ţi-e punct de sprijin; şi toate astea pentru ca într-o zi să folosească tot ceea ce îi împărtăşeşti împotriva ta. 

Întâlnim oameni şi oameni, cu fel şi fel de inimi, dar niciunul din ei nu va înţelege ce se întâmplă cu sufletul tău mai mult decât o faci tu. Aşa că nu te obosi şă spui lumii câte nopţi plângi cu capul adâncit în pernă, nu te obosi să le spui cât de mult te doare răutatea lor, nu te obosi să le spui că îţi pasă de ei, nu le spune că ai sentimente – pentru că în fond, oricum nu vor ţine cont. Oricât de multe părţi din tine le-ai pune pe tavă, tot te vor călca în picioare fără nici cea mai mică urmă de regret.

 

Femeie?!

În ochii mei, femeia adevărată e femeia care a căzut de nenumărate ori, dar s-a ridicat de fiecare dată – mai cu răni în suflet, mai cu inima sfâşiata, dar s-a ridicat. Femeia adevărată e femeia care reuşeşte să treacă cu demnitate peste o despărţire, şi nu se înjoseşte pentru a păstra în viaţa ei o persoană care nu îşi mai doreşte să fie acolo; acceptă că nimic nu durează pentru totdeauna.

O femeie adevărată este o femeie care se respectă suficient de mult încât să plece de lângă ce îi face rău. O femeie adevărată  are curaj să  plângă. O femeie adevărată  nu renunţă; ştie ce vrea şi ştie ce trebuie să facă ca să obţină ceea ce vrea. Nu cucereşte un bărbat prin favoruri trupeşti, ci prin felul în care păşeşte, prin simplitatea şi delicateţea ei; Nu oferă totul de-a gata. Nu se pune pe tavă şi nu se vinde. Ştie ce e al ei şi ştie să apere ce-i aparţine. O femeie adevărată ştie să îşi spună cuvâtul fără să se folosească de mijloace diavoleşti. O femeie adevărată ştie să iubească . Nu dă niciodată înapoi de la deciziile pe care le ia, pentru că ştie că în momentul în care le-a luat erau cea mai bună opţiune. O femeie adevărată NU se răzbună; ea ştie că cea mai bună armă împotriva răutăţilor este indiferenţa. O femeie adevărată e una la o mie; şi nu orice bărbat ştie să o aprecieze la adevărata ei valoare.

 

Cutia..

 

Dacă există ceva pe lumea asta care să îmi provoace durere în mod constant este că am pierdut acea persoană care mă completa în toate modurile posibile. Şi chiar dacă atunci, în acel moment, nu conştientizam că lăsam persoana pe care o iubeam cel mai mult să plece, acum o fac. Şi ştii ce? Doare al naibii de tare. Mă crezi dacă îţi spun că mă doare la fel de tare ca atunci, chiar dacă a trecut atât...a timp; mult timp?
Dar e acea durere pe care aş vrea să o păstrez pentru totdeauna dacă se poate, aşa simt că o parte din el încă a rămas la mine. Şi a rămas. Pentru că ne-am dăruit unul celuilalt “lucruri” care nu se pot lua înapoi,”lucruri” care nu ruginesc, nu se strică, nu se pierd, nu se uzează. Încă îl iubesc, chiar dacă trec pe partea cealaltă a străzii atunci când îl văd, chiar dacă atunci când corpurile noastre de străini cu amintiri se întâlnesc nu îşi spun nimic, dar privirile noastre şoptesc un “te-am iubit cândva”..
Apoi seara când ajung acasă îmi aduc aminte de tine, de noi, de eu care eram atunci când eram noi, de cei mai frumoşi ani din viaţa mea. Viaţa e atât de imprevizbilă,totul e diferit acum încât îmi pare că aş trăi o altă viaţă acum. Şi în momentul în care îmi străfulgeră toate acele idei copilăreşti prin cap, îmi amintesc că acea parte din viaţa mea stă într-o cutie. O cutie, pe care o păstrez în dulap. Şi când vreau să mă întorc la cel mai frumos trecut, iau cutia şi o deschid. Multă vreme nu am avut puterea să fac asta. Poate îmi era prea teamă să înfrunt toate acele amintiri. De multe ori mă gândeam că aş putea să o distrug, să o ard, să o arunc, să o îngrop, însă ceva m-a obligat să nu o fac. Dar aseară am deschis-o. M-am aşezat pe jos şi am privit-o îndelung pentru câteva minute. Era ca şi cum aş fi trăit toate acele momente iar şi iar şi iar. Şi nu m-aş mai fi oprit, nici lacrimile nu s-ar mai fi oprit din fuga nebună pe obraji căci nu îşi mai găseau loc în ochii mei de atâta dor.. Aseară m-am mai întâlnit încă o dată pentru prima oară cu tine şi ţi-am uitat, pentru a doua oara, intenţionat brăţara ta la mine. Aseară m-am plimbat cu tine de mână prin tot oraşul, am stat pe bancă noastră şi te-am strâns în braţe. Aseară am avut iar ocazia să îţi spun cât de mult te iubesc.
Pentru mult timp după ce am blocat orice uşă sau drum către aceste amntiri, am avut puterea şi curajul să îmi amintesc cu lacrimi în ochi şi zâmbetul pe buze de EL, de iubirea noastră. În clipa în care am privit cutia am fost fericită. Am fost fericită. Dar puţin câte puţin fericirea începea să doară şi să se stingă uşor, ca o flacără ce licăre amorţită în bătaia vântului. Era timpul să o închid. Zâmbeam; Cutia e ca o maşină a timpului pentru mine. Acum ştiu că mă pot întoarce la trecutul meu să îmi potolesc dorul.
Poate am fost împreună în altă viaţă, într-un univers paralel. Poate drumurile noastre nu sunt menite să se întâlnească de două ori, poate că braţele tale nu sunt făcute să se aşeze în jurul meu. Aud despre tine pe aici şi pe acolo, mă întreb unde eşti şi care mai e viaţa ta. Din când în când îmi las gândul să fugă la tine, şi îmi spun că sper să fii bine. Eşti fercit, şi eu sunt ferictă. Dar te voi iubi mereu, nu ca pe un iubit, nu ca pe un frate, nu ca pe un prieten, ci ca pe omul pe care l-am iubit şi m-a iubit cândva.