Run away and be free :)

Azi m-am trezit cu o lumină puternică în inimă. Mi-am făcut cafeaua şi am băut-o singură la masa din bucătărie. Tu nu mai erai ca să o bem împreună. Şi eram fericită, pentru că totul era mai clar acum. Cafeaua nu mai era amară, şi deşi  toată casa părea atât de suferindă inima mea îşi începuse procesul de recuperare. Eram fericită petru că nu mai era nimic care să îmi stea în cale. Nu mai era nimic care să mă ţină pe loc, reuşisem să mă rup de cel mai mare rău din viaţa mea – iubirea pentru tine. Şi spun rău pentru că iubindu-te pe tine am inceput să mă urăsc pe mine. Ţi-am dat ţie totul, ţi-am dat sufletul meu, ţi-am dat inima, ţi-am dat palmele, buzele, braţele, ochii, zâmbetul, sărutările, îmbrăţişările, orgoliul, demnitate. Toate erau ale tale. Şi le-ai distrus. Le-ai zdrobit, le-ai călcat în picioare şi nici măcar nu te-ai obosit să le arunci la gunoi.  Tu în schimb, te-ai păstrat intact. Intrai şi ieşeai din sufletul meu când aveai chef. Şi dacă nu găseam portiţa asta de scăpare, şi dacă acum nu îmi beam cafeaua singură, ce se întâmpla cu mine? Mai existam? Sau mă pierdeam încet, încet  până nu mai rămâneam cu nimic? În mod paradoxal, mă bucur că am avut putere să plec, să îţi spun “NU”, să renunţ la tine aşa cum tu ai facut-o de nenumărate ori, să îţi iau şi eu ţie zâmbetul acela idiot de pe faţă măcar pentru o clipă, să simt că te zdrobesc. Şi să nu regret nimic; să plec fără să mă uit în urmă şi să mă bucur de asta. Să  mă simt eu, să mă simt liberă şi fericită. Să mă simt femeia care am fost şi care trebuie să fiu... 

Suflete, te-am dat disparut.

Şi noaptea când mă pun în pat şi mă înnec în ale mele gânduri; mă întreb unde mi-e plecat sufletul; căci noaptea îl caută să îl răstălmăcească în ale ei braţe şi nu îl găseşte. Unde îmi eşti suflete, că eu te caut în fiecare dimineaţă pe sub cearceaful răvăşit şi rece.. te caut în ceaşca de cafea pe care o beau;  în ţigarea mea aromată pe care o fumez mereu cu tragere de inimă de frică să nu fi tu acolo şi să te stingi..  Te caut în fiecare baltă, în fiecare gunoi de pe stradă; te caut în staţia de autobuz, te caut pe afişe, te caut în bătrânul care se aşează lângă mine pe bancă; te caut în câinele din faţa blocului; te caut în nori; te caut în ploaie, te caut în ochi de străini. Te caut în cărţi, în foi, în cuvinte; te caut, te caut şi nu te găsesc. Şi mi-e teamă că tu ai să mă uiţi.. Şi dacă tu ai să mă uiţi şi nu te mai întorci – eu cu cine o să îmi mai pierd nopţile, suflete? Pentru durerea cui  o să mai plâng; pentru cine o să mai am orgoliu? Cu cine o să îmi mai beau cafeaua dimineţile? Cine o să îmi mai spună că iubirea e totul?  Poate că într-o zi o să mă trezesc şi o să fii din nou lângă mine; sau poate că n-o să te mai caut şi o să îţi mulţumesc că ai plecat;  Eu n-am suflet, dar pe toţi cei care mă vor privi în ochi o sa îi doară.

Sunt eu.. femeia!

Sunt acel gen de femeie care şi atunci când se înneacă cu lacrimi încearcă să zâmbească. Acel gen de femeie care se adună bucăţică cu bucăţică dupa ce omul pe care ajunge să îl iubească enorm, nu face decât să o calce în picioare şi să îi fărâmiţeze sufletul. Acea femeie care nu are încredere în nimeni; poate nici în ea - pentru că a învăţat că şi propria umbră dispare at...unci când apare soare. Acea femeie care îşi adună toată puterea chiar din propria suferinţă. Nu are nevoie de umeri pe care să plângă; are propriile ei mâini în care să se sprijine. Acea femeie care se retrage cu inima sfâşiată de acolo unde simte că nu îi mai e locul. Acea femeie pentru care viaţa e o competiţie. O luptă. Un război. Sunt eu împotriva tuturor. Sunt acea femeie care îşi poartă inima pe braţe, şi ştie că până la sfârşitul luptei s-ar putea să nu o mai aibă..

Ce-a mai rămas din ea..

Şi uneori mă întreb de unde atâta putere? .. de unde atâta putere să mă ridic de fiecare dată? Când orice lucru care mi-a aparţinut vreodată acum nu mai e; când nici eu nu mai sunt, nici lacrimi, nici ochi, nici suflet, nici inimă. De unde? Când toţi oamenii care vin în viaţa mea aşteaptă ceva de la mine; când toţi iau din mine fără măcar să ceară şi nu pun nimic înapoi? Când eu mai lupt pentru ultima bucăţică de orgoliu care mi-a rămas.. şi ei vor să mi-o ia.. Când eu îmi pun sufletul pe tavă şi ei ca vulturii se învârt pe lângă ea să o mănânce..  Cum de mai pot să simt? Cum de mai pot să iubesc? Să îmi pese? De ce încă doare; de ce nu pot să îmi opresc orice cale de simţire. Să nu iubesc, să nu urăsc, să nu ma doară, să nu îmi fie bine. Să îmi fie doar aşa; neant. Un nimic, un gol care se zbate înauntrul meu. Căci acum când privesc în oglindă nu mai văd nimic; nu mai văd decât bucăţi din mine. Frânturi de suflet.. Dar ele luptă, să se pună cap la cap, să se unească şi să fie iar un întreg care iubeşte până-n pânzele albe şi omul care e capabil să îi smulgă inima din piept. Acum toţi pleacă; pentru că nu mai am ce să le dau.. Şi vreau pe cineva care să rămână; să rămână şi să îmi adune bucăţile care le mai am şi să le ţină la piept. Să nu încerce să mă repare; să nu încerce să le pună la loc; pentru că eu sunt vasul care s-a spart; şi care nu va mai fi niciodată la fel;; .  Vreau să mă iubească aşa cum sunt; bucăţică cu bucăţică; să nu îmi ceară nimic şi să îmi ofere totul – pentru că şi eu îi voi da la rândul meu ce mi-a rămas. Vreau să rămână  pentru că sunt imperfectă; pentru că doar aşa el mă poate iubi; şi pentru că iubindu-mă nu va mai fi nevoie să mă lipească la loc; căci îmi vor creşte părţi noi – mai bune, mai frumoase. Pentru că doar dragostea lui mă va putea completa; pentru că dragostea e bucata care îmi lipseşte. Şi e bucata care îmi va lipsi mereu; pentru că nimeni nu e capabil să o pună – fără să o ia înapoi..   

Rana care nu se vindecă..

Singurul lucru la care te poţi gândi atunci când ai inima zdrobită e când îţi vei reveni? Ce se va întâmpla cu tine? Vei rămâne aşa.. cu părţi din tine rupte şi sfâşiate? .. cu inima în palme? Te vindeci? Rămân răni descshise? Se cicatrizează? Dar uităm că acum nu mai vorbim de o simplă zgârietură sau de o julitură în genunchi.. vorbim de un suflet. Te doare şi nici măcăr nu ştii de unde vine durerea. Te doare şi nu ştii ce. E o rană pe care doar o simţi în tine; şi te doare pentru că nu poţi să o atingi, nu poţi să o mângâi, să o bandajezi să ai grijă de ea; fiindcă e a ta.. e rana ta. Nu poţi nici să o priveşti să vezi cum te seacă de toată fericirea.
Şi nu poţi decât să aştepţi. Să aştepţi să mori sau să aştepţi un miracol. Să supravieţuieşti cu o rană deschisă în tine. Hemoragie cu iubire, cu aminitiri, cu lacrimi şi sentimente. Să aştepţi cu gândul că într-o zi se va închide..

Bine ai venit Primăvară!

Nu ştiu cum vă simţiţi voi când vine primăvara, dar eu.. încep să simt că trăiesc! Sunt ca acel ghiocel care răsare după o iarnă grea şi rece. Dimineţile încep să fie altfel, parcă şi zâmbetul meu e mai frumos ca altădată. Totul pare mai frumos, mai cald, mai dulce, mai plăcut;  oamenii par mai buni, mai fericiţi. Ieşi pe stradă şi în loc de priviri reci şi pierdute primeşti zâmbete şi priviri calde! Problemele par mai uşor de depăşit, şi nici iubirile pierdute parcă nu mai dor la fel. Amintirile nu ne mai pun lacrimi în ochi, ci bucurie în suflet! Mă simt liberă, mă simt eu, mai nouă, mai schimbată decât eram anul trecut. Am senzaţia că începe ceva nou, ceva mai frumos. Primăvara fiecare zi îmi pare o nouă şansă la fericire. La fericirea pe care o aştept de atâta timp..

Şi cui îi pasă?

De-aş putea spune cât de grea mi-e inima uneori, aş face-o. De-aş putea spune în câte lacrimi se înneacă sufletul meu seară de seară aş face-o. Dar cui i-ar păsa? Cui i-ar păsa suficient de mult încât să mă asculte, să mă înţeleagă?  Dar mai ales cine mai este capabil să îşi scoată inima din piept, s-o pună pe tavă şi să lase oamenii să facă experimente de iubire pe ea? Eu una, nu.  Mi-am învăţat lecţia. Am învăţat că lumii nu îi pasă, lumea e doar curioasă. Întâlneşti o persoană, care pare că în sfârşit te înţelege, că îţi este aproape, că ţi-e punct de sprijin; şi toate astea pentru ca într-o zi să folosească tot ceea ce îi împărtăşeşti împotriva ta. 

Întâlnim oameni şi oameni, cu fel şi fel de inimi, dar niciunul din ei nu va înţelege ce se întâmplă cu sufletul tău mai mult decât o faci tu. Aşa că nu te obosi şă spui lumii câte nopţi plângi cu capul adâncit în pernă, nu te obosi să le spui cât de mult te doare răutatea lor, nu te obosi să le spui că îţi pasă de ei, nu le spune că ai sentimente – pentru că în fond, oricum nu vor ţine cont. Oricât de multe părţi din tine le-ai pune pe tavă, tot te vor călca în picioare fără nici cea mai mică urmă de regret.

 

Femeie?!

În ochii mei, femeia adevărată e femeia care a căzut de nenumărate ori, dar s-a ridicat de fiecare dată – mai cu răni în suflet, mai cu inima sfâşiata, dar s-a ridicat. Femeia adevărată e femeia care reuşeşte să treacă cu demnitate peste o despărţire, şi nu se înjoseşte pentru a păstra în viaţa ei o persoană care nu îşi mai doreşte să fie acolo; acceptă că nimic nu durează pentru totdeauna.

O femeie adevărată este o femeie care se respectă suficient de mult încât să plece de lângă ce îi face rău. O femeie adevărată  are curaj să  plângă. O femeie adevărată  nu renunţă; ştie ce vrea şi ştie ce trebuie să facă ca să obţină ceea ce vrea. Nu cucereşte un bărbat prin favoruri trupeşti, ci prin felul în care păşeşte, prin simplitatea şi delicateţea ei; Nu oferă totul de-a gata. Nu se pune pe tavă şi nu se vinde. Ştie ce e al ei şi ştie să apere ce-i aparţine. O femeie adevărată ştie să îşi spună cuvâtul fără să se folosească de mijloace diavoleşti. O femeie adevărată ştie să iubească . Nu dă niciodată înapoi de la deciziile pe care le ia, pentru că ştie că în momentul în care le-a luat erau cea mai bună opţiune. O femeie adevărată NU se răzbună; ea ştie că cea mai bună armă împotriva răutăţilor este indiferenţa. O femeie adevărată e una la o mie; şi nu orice bărbat ştie să o aprecieze la adevărata ei valoare.

 

Cutia..

 

Dacă există ceva pe lumea asta care să îmi provoace durere în mod constant este că am pierdut acea persoană care mă completa în toate modurile posibile. Şi chiar dacă atunci, în acel moment, nu conştientizam că lăsam persoana pe care o iubeam cel mai mult să plece, acum o fac. Şi ştii ce? Doare al naibii de tare. Mă crezi dacă îţi spun că mă doare la fel de tare ca atunci, chiar dacă a trecut atât...a timp; mult timp?
Dar e acea durere pe care aş vrea să o păstrez pentru totdeauna dacă se poate, aşa simt că o parte din el încă a rămas la mine. Şi a rămas. Pentru că ne-am dăruit unul celuilalt “lucruri” care nu se pot lua înapoi,”lucruri” care nu ruginesc, nu se strică, nu se pierd, nu se uzează. Încă îl iubesc, chiar dacă trec pe partea cealaltă a străzii atunci când îl văd, chiar dacă atunci când corpurile noastre de străini cu amintiri se întâlnesc nu îşi spun nimic, dar privirile noastre şoptesc un “te-am iubit cândva”..
Apoi seara când ajung acasă îmi aduc aminte de tine, de noi, de eu care eram atunci când eram noi, de cei mai frumoşi ani din viaţa mea. Viaţa e atât de imprevizbilă,totul e diferit acum încât îmi pare că aş trăi o altă viaţă acum. Şi în momentul în care îmi străfulgeră toate acele idei copilăreşti prin cap, îmi amintesc că acea parte din viaţa mea stă într-o cutie. O cutie, pe care o păstrez în dulap. Şi când vreau să mă întorc la cel mai frumos trecut, iau cutia şi o deschid. Multă vreme nu am avut puterea să fac asta. Poate îmi era prea teamă să înfrunt toate acele amintiri. De multe ori mă gândeam că aş putea să o distrug, să o ard, să o arunc, să o îngrop, însă ceva m-a obligat să nu o fac. Dar aseară am deschis-o. M-am aşezat pe jos şi am privit-o îndelung pentru câteva minute. Era ca şi cum aş fi trăit toate acele momente iar şi iar şi iar. Şi nu m-aş mai fi oprit, nici lacrimile nu s-ar mai fi oprit din fuga nebună pe obraji căci nu îşi mai găseau loc în ochii mei de atâta dor.. Aseară m-am mai întâlnit încă o dată pentru prima oară cu tine şi ţi-am uitat, pentru a doua oara, intenţionat brăţara ta la mine. Aseară m-am plimbat cu tine de mână prin tot oraşul, am stat pe bancă noastră şi te-am strâns în braţe. Aseară am avut iar ocazia să îţi spun cât de mult te iubesc.
Pentru mult timp după ce am blocat orice uşă sau drum către aceste amntiri, am avut puterea şi curajul să îmi amintesc cu lacrimi în ochi şi zâmbetul pe buze de EL, de iubirea noastră. În clipa în care am privit cutia am fost fericită. Am fost fericită. Dar puţin câte puţin fericirea începea să doară şi să se stingă uşor, ca o flacără ce licăre amorţită în bătaia vântului. Era timpul să o închid. Zâmbeam; Cutia e ca o maşină a timpului pentru mine. Acum ştiu că mă pot întoarce la trecutul meu să îmi potolesc dorul.
Poate am fost împreună în altă viaţă, într-un univers paralel. Poate drumurile noastre nu sunt menite să se întâlnească de două ori, poate că braţele tale nu sunt făcute să se aşeze în jurul meu. Aud despre tine pe aici şi pe acolo, mă întreb unde eşti şi care mai e viaţa ta. Din când în când îmi las gândul să fugă la tine, şi îmi spun că sper să fii bine. Eşti fercit, şi eu sunt ferictă. Dar te voi iubi mereu, nu ca pe un iubit, nu ca pe un frate, nu ca pe un prieten, ci ca pe omul pe care l-am iubit şi m-a iubit cândva.