Cutia..

 

Dacă există ceva pe lumea asta care să îmi provoace durere în mod constant este că am pierdut acea persoană care mă completa în toate modurile posibile. Şi chiar dacă atunci, în acel moment, nu conştientizam că lăsam persoana pe care o iubeam cel mai mult să plece, acum o fac. Şi ştii ce? Doare al naibii de tare. Mă crezi dacă îţi spun că mă doare la fel de tare ca atunci, chiar dacă a trecut atât...a timp; mult timp?
Dar e acea durere pe care aş vrea să o păstrez pentru totdeauna dacă se poate, aşa simt că o parte din el încă a rămas la mine. Şi a rămas. Pentru că ne-am dăruit unul celuilalt “lucruri” care nu se pot lua înapoi,”lucruri” care nu ruginesc, nu se strică, nu se pierd, nu se uzează. Încă îl iubesc, chiar dacă trec pe partea cealaltă a străzii atunci când îl văd, chiar dacă atunci când corpurile noastre de străini cu amintiri se întâlnesc nu îşi spun nimic, dar privirile noastre şoptesc un “te-am iubit cândva”..
Apoi seara când ajung acasă îmi aduc aminte de tine, de noi, de eu care eram atunci când eram noi, de cei mai frumoşi ani din viaţa mea. Viaţa e atât de imprevizbilă,totul e diferit acum încât îmi pare că aş trăi o altă viaţă acum. Şi în momentul în care îmi străfulgeră toate acele idei copilăreşti prin cap, îmi amintesc că acea parte din viaţa mea stă într-o cutie. O cutie, pe care o păstrez în dulap. Şi când vreau să mă întorc la cel mai frumos trecut, iau cutia şi o deschid. Multă vreme nu am avut puterea să fac asta. Poate îmi era prea teamă să înfrunt toate acele amintiri. De multe ori mă gândeam că aş putea să o distrug, să o ard, să o arunc, să o îngrop, însă ceva m-a obligat să nu o fac. Dar aseară am deschis-o. M-am aşezat pe jos şi am privit-o îndelung pentru câteva minute. Era ca şi cum aş fi trăit toate acele momente iar şi iar şi iar. Şi nu m-aş mai fi oprit, nici lacrimile nu s-ar mai fi oprit din fuga nebună pe obraji căci nu îşi mai găseau loc în ochii mei de atâta dor.. Aseară m-am mai întâlnit încă o dată pentru prima oară cu tine şi ţi-am uitat, pentru a doua oara, intenţionat brăţara ta la mine. Aseară m-am plimbat cu tine de mână prin tot oraşul, am stat pe bancă noastră şi te-am strâns în braţe. Aseară am avut iar ocazia să îţi spun cât de mult te iubesc.
Pentru mult timp după ce am blocat orice uşă sau drum către aceste amntiri, am avut puterea şi curajul să îmi amintesc cu lacrimi în ochi şi zâmbetul pe buze de EL, de iubirea noastră. În clipa în care am privit cutia am fost fericită. Am fost fericită. Dar puţin câte puţin fericirea începea să doară şi să se stingă uşor, ca o flacără ce licăre amorţită în bătaia vântului. Era timpul să o închid. Zâmbeam; Cutia e ca o maşină a timpului pentru mine. Acum ştiu că mă pot întoarce la trecutul meu să îmi potolesc dorul.
Poate am fost împreună în altă viaţă, într-un univers paralel. Poate drumurile noastre nu sunt menite să se întâlnească de două ori, poate că braţele tale nu sunt făcute să se aşeze în jurul meu. Aud despre tine pe aici şi pe acolo, mă întreb unde eşti şi care mai e viaţa ta. Din când în când îmi las gândul să fugă la tine, şi îmi spun că sper să fii bine. Eşti fercit, şi eu sunt ferictă. Dar te voi iubi mereu, nu ca pe un iubit, nu ca pe un frate, nu ca pe un prieten, ci ca pe omul pe care l-am iubit şi m-a iubit cândva.