Azi m-am trezit cu o lumină puternică în inimă. Mi-am făcut
cafeaua şi am băut-o singură la masa din bucătărie. Tu nu mai erai ca să o bem
împreună. Şi eram fericită, pentru că totul era mai clar acum. Cafeaua nu mai
era amară, şi deşi toată casa părea atât
de suferindă inima mea îşi începuse procesul de recuperare. Eram fericită petru
că nu mai era nimic care să îmi stea în cale. Nu mai era nimic care să mă ţină
pe loc, reuşisem să mă rup de cel mai mare rău din viaţa mea – iubirea pentru
tine. Şi spun rău pentru că iubindu-te pe tine am inceput să mă urăsc pe mine.
Ţi-am dat ţie totul, ţi-am dat sufletul meu, ţi-am dat inima, ţi-am dat
palmele, buzele, braţele, ochii, zâmbetul, sărutările, îmbrăţişările, orgoliul,
demnitate. Toate erau ale tale. Şi le-ai distrus. Le-ai zdrobit, le-ai călcat
în picioare şi nici măcar nu te-ai obosit să le arunci la gunoi. Tu în schimb, te-ai păstrat intact. Intrai şi
ieşeai din sufletul meu când aveai chef. Şi dacă nu găseam portiţa asta de
scăpare, şi dacă acum nu îmi beam cafeaua singură, ce se întâmpla cu mine? Mai
existam? Sau mă pierdeam încet, încet
până nu mai rămâneam cu nimic? În mod paradoxal, mă bucur că am avut
putere să plec, să îţi spun “NU”, să renunţ la tine aşa cum tu ai facut-o de
nenumărate ori, să îţi iau şi eu ţie zâmbetul acela idiot de pe faţă măcar
pentru o clipă, să simt că te zdrobesc. Şi să nu regret nimic; să plec fără să
mă uit în urmă şi să mă bucur de asta. Să
mă simt eu, să mă simt liberă şi fericită. Să mă simt femeia care am
fost şi care trebuie să fiu...
sâmbătă, 23 martie 2013
joi, 21 martie 2013
Suflete, te-am dat disparut.
Şi noaptea când
mă pun în pat şi mă înnec în ale mele gânduri; mă întreb unde mi-e plecat sufletul;
căci noaptea îl caută să îl răstălmăcească în ale ei braţe şi nu îl găseşte.
Unde îmi eşti suflete, că eu te caut în fiecare dimineaţă pe sub cearceaful
răvăşit şi rece.. te caut în ceaşca de cafea pe care o beau; în ţigarea mea aromată pe care o fumez mereu
cu tragere de inimă de frică să nu fi tu acolo şi să te stingi.. Te caut în fiecare baltă, în fiecare gunoi de pe stradă; te caut în
staţia de autobuz, te caut pe afişe, te caut în bătrânul care se aşează lângă
mine pe bancă; te caut în câinele din faţa blocului; te caut în nori; te caut
în ploaie, te caut în ochi de străini. Te caut în cărţi, în foi, în cuvinte; te
caut, te caut şi nu te găsesc. Şi mi-e teamă că tu ai să mă uiţi.. Şi dacă tu
ai să mă uiţi şi nu te mai întorci – eu cu cine o să îmi mai pierd nopţile,
suflete? Pentru durerea cui o să mai
plâng; pentru cine o să mai am orgoliu? Cu cine o să îmi mai beau cafeaua
dimineţile? Cine o să îmi mai spună că iubirea e totul? Poate că într-o zi o să mă trezesc şi o să
fii din nou lângă mine; sau poate că n-o să te mai caut şi o să îţi mulţumesc
că ai plecat; Eu n-am suflet, dar pe toţi cei care mă vor privi în ochi o sa îi doară.
joi, 14 martie 2013
Sunt eu.. femeia!
Sunt acel gen de femeie care şi atunci când se înneacă cu lacrimi încearcă să zâmbească. Acel gen de femeie care se adună bucăţică cu bucăţică dupa ce omul pe care ajunge să îl iubească enorm, nu face decât să o calce în picioare şi să îi fărâmiţeze sufletul. Acea femeie care nu are încredere în nimeni; poate nici în ea - pentru că a învăţat că şi propria umbră dispare at...unci când apare soare. Acea femeie care îşi adună toată puterea chiar din propria suferinţă. Nu are nevoie de umeri pe care să plângă; are propriile ei mâini în care să se sprijine. Acea femeie care se retrage cu inima sfâşiată de acolo unde simte că nu îi mai e locul. Acea femeie pentru care viaţa e o competiţie. O luptă. Un război. Sunt eu împotriva tuturor. Sunt acea femeie care îşi poartă inima pe braţe, şi ştie că până la sfârşitul luptei s-ar putea să nu o mai aibă..
luni, 11 martie 2013
Ce-a mai rămas din ea..
Şi uneori mă întreb de unde atâta putere? .. de unde atâta
putere să mă ridic de fiecare dată? Când orice lucru care mi-a aparţinut
vreodată acum nu mai e; când nici eu nu mai sunt, nici lacrimi, nici ochi, nici
suflet, nici inimă. De unde? Când toţi oamenii care vin în viaţa mea aşteaptă
ceva de la mine; când toţi iau din mine fără măcar să ceară şi nu pun nimic
înapoi? Când eu mai lupt pentru ultima bucăţică de orgoliu care mi-a rămas.. şi
ei vor să mi-o ia.. Când eu îmi pun sufletul pe tavă şi ei ca vulturii se
învârt pe lângă ea să o mănânce.. Cum de
mai pot să simt? Cum de mai pot să iubesc? Să îmi pese? De ce încă doare; de ce
nu pot să îmi opresc orice cale de simţire. Să nu iubesc, să nu urăsc, să nu ma
doară, să nu îmi fie bine. Să îmi fie doar aşa; neant. Un nimic, un gol care se
zbate înauntrul meu. Căci acum când privesc în oglindă nu mai văd nimic; nu mai
văd decât bucăţi din mine. Frânturi de suflet.. Dar ele luptă, să se pună cap
la cap, să se unească şi să fie iar un întreg care iubeşte până-n pânzele albe
şi omul care e capabil să îi smulgă inima din piept. Acum toţi pleacă; pentru
că nu mai am ce să le dau.. Şi vreau pe cineva care să rămână; să
rămână şi să îmi adune bucăţile care le mai am şi să le ţină la piept. Să nu
încerce să mă repare; să nu încerce să le pună la loc; pentru că eu sunt vasul
care s-a spart; şi care nu va mai fi niciodată la fel;; . Vreau să mă iubească aşa cum sunt; bucăţică
cu bucăţică; să nu îmi ceară nimic şi să îmi ofere totul – pentru că şi eu îi
voi da la rândul meu ce mi-a rămas. Vreau să rămână pentru că sunt imperfectă; pentru că doar aşa
el mă poate iubi; şi pentru că iubindu-mă nu va mai fi nevoie să mă lipească la
loc; căci îmi vor creşte părţi noi – mai bune, mai frumoase. Pentru că doar
dragostea lui mă va putea completa; pentru că dragostea e bucata care îmi
lipseşte. Şi e bucata care îmi va lipsi mereu; pentru că nimeni nu e capabil să
o pună – fără să o ia înapoi..
duminică, 10 martie 2013
Rana care nu se vindecă..
Singurul lucru la care te poţi gândi atunci când ai inima zdrobită e când îţi vei reveni? Ce se va întâmpla cu tine? Vei rămâne aşa.. cu părţi din tine rupte şi sfâşiate? .. cu inima în palme? Te vindeci? Rămân răni descshise? Se cicatrizează? Dar uităm că acum nu mai vorbim de o simplă zgârietură sau de o julitură în genunchi.. vorbim de un suflet. Te doare şi nici măcăr nu ştii de unde vine durerea. Te doare şi nu ştii ce. E o rană pe care doar o simţi în tine; şi te doare pentru că nu poţi să o atingi, nu poţi să o mângâi, să o bandajezi să ai grijă de ea; fiindcă e a ta.. e rana ta. Nu poţi nici să o priveşti să vezi cum te seacă de toată fericirea.
Şi nu poţi decât să aştepţi. Să aştepţi să mori sau să aştepţi un miracol. Să supravieţuieşti cu o rană deschisă în tine. Hemoragie cu iubire, cu aminitiri, cu lacrimi şi sentimente. Să aştepţi cu gândul că într-o zi se va închide..
Şi nu poţi decât să aştepţi. Să aştepţi să mori sau să aştepţi un miracol. Să supravieţuieşti cu o rană deschisă în tine. Hemoragie cu iubire, cu aminitiri, cu lacrimi şi sentimente. Să aştepţi cu gândul că într-o zi se va închide..
duminică, 3 martie 2013
Bine ai venit Primăvară!
Nu ştiu cum vă
simţiţi voi când vine primăvara, dar eu.. încep să simt că trăiesc! Sunt ca
acel ghiocel care răsare după o iarnă grea şi rece. Dimineţile încep să fie
altfel, parcă şi zâmbetul meu e mai frumos ca altădată. Totul pare mai frumos,
mai cald, mai dulce, mai plăcut; oamenii
par mai buni, mai fericiţi. Ieşi pe stradă şi în loc de priviri reci şi
pierdute primeşti zâmbete şi priviri calde! Problemele par mai uşor de depăşit,
şi nici iubirile pierdute parcă nu mai dor la fel. Amintirile nu ne mai pun
lacrimi în ochi, ci bucurie în suflet! Mă simt liberă, mă simt eu, mai nouă,
mai schimbată decât eram anul trecut. Am senzaţia că începe ceva
nou, ceva mai frumos. Primăvara fiecare zi îmi pare o nouă şansă la fericire.
La fericirea pe care o aştept de atâta timp..
Abonați-vă la:
Postări (Atom)