Ce-a mai rămas din ea..

Şi uneori mă întreb de unde atâta putere? .. de unde atâta putere să mă ridic de fiecare dată? Când orice lucru care mi-a aparţinut vreodată acum nu mai e; când nici eu nu mai sunt, nici lacrimi, nici ochi, nici suflet, nici inimă. De unde? Când toţi oamenii care vin în viaţa mea aşteaptă ceva de la mine; când toţi iau din mine fără măcar să ceară şi nu pun nimic înapoi? Când eu mai lupt pentru ultima bucăţică de orgoliu care mi-a rămas.. şi ei vor să mi-o ia.. Când eu îmi pun sufletul pe tavă şi ei ca vulturii se învârt pe lângă ea să o mănânce..  Cum de mai pot să simt? Cum de mai pot să iubesc? Să îmi pese? De ce încă doare; de ce nu pot să îmi opresc orice cale de simţire. Să nu iubesc, să nu urăsc, să nu ma doară, să nu îmi fie bine. Să îmi fie doar aşa; neant. Un nimic, un gol care se zbate înauntrul meu. Căci acum când privesc în oglindă nu mai văd nimic; nu mai văd decât bucăţi din mine. Frânturi de suflet.. Dar ele luptă, să se pună cap la cap, să se unească şi să fie iar un întreg care iubeşte până-n pânzele albe şi omul care e capabil să îi smulgă inima din piept. Acum toţi pleacă; pentru că nu mai am ce să le dau.. Şi vreau pe cineva care să rămână; să rămână şi să îmi adune bucăţile care le mai am şi să le ţină la piept. Să nu încerce să mă repare; să nu încerce să le pună la loc; pentru că eu sunt vasul care s-a spart; şi care nu va mai fi niciodată la fel;; .  Vreau să mă iubească aşa cum sunt; bucăţică cu bucăţică; să nu îmi ceară nimic şi să îmi ofere totul – pentru că şi eu îi voi da la rândul meu ce mi-a rămas. Vreau să rămână  pentru că sunt imperfectă; pentru că doar aşa el mă poate iubi; şi pentru că iubindu-mă nu va mai fi nevoie să mă lipească la loc; căci îmi vor creşte părţi noi – mai bune, mai frumoase. Pentru că doar dragostea lui mă va putea completa; pentru că dragostea e bucata care îmi lipseşte. Şi e bucata care îmi va lipsi mereu; pentru că nimeni nu e capabil să o pună – fără să o ia înapoi..